Au fost și vremuri pentru noi,
Un trup rotund, desăvârșit,
Pulsând prin atrii în văpăi,
Ce-au tresărit în asfințit.
Tăiată-a fost în două ființa,
Născând incendiul din nevoi,
Iar zeii ce-au rostit sentința
Ne-au condamnat să fim doar doi.
Dorința e mister ce cheamă,
Păianjen mut în așteptare,
În plasa-i dăltuiește ramă,
Pozând a noastră-nmormântare.
Tăcerea ta este comoară,
Un sfânt altar cu multe cripte,
Tăcerea mea-i prea grea, amară,
Silabe ce-au uitat cuvinte.
Pân’ și oglinda ce ne-a fost
Paj vrednic frumuseții noastre,
Și-a amintit că n-are rost
Să-nvii din suflete albastre.
Ea a păzit tăceri nocturne,
Sub luna vagă conturând,
Iubiri ce nu sunt lanț, ci pâine,
Ce ne-a unit… și-acum sunt vânt.
13 octombrie 2025